Soiuri rezistente

De la HDP la soiurile rezistente

Apariția hibrizilor producători direcți este legată de apariția filoxerei pe continentul european. Pe la mijlocul sec. XIX ea a fost adusă din America de Nord de către botaniștii englezi care colectau exemplare de viță-de-vie americană. În scurt timp ea a devastat viile britanice. Pe continent a apărut în 1863, în partea de sud a Franței.

Au fost încercate mai multe soluții de combatere sau de contracarare a filoxerei. O măsură disperată presupunea îngroparea unei ciuperci sub fiecare viță-de-vie pentru a scoate otrava. Alții au încercat tratarea solului cu sulfură de carbon sau chiar inundarea viilor.

În 1873, Jules Émile Planchon a făcut o vizită de documentare în SUA pentru a studia vițele locale și a le selecta pe cele care ar putea prezenta interes pentru viticultura europeană. La întoarcearea în Franța, a publicat în 1875 cartea Les vignes américaines: leur culture, leur résistance au phylloxéra et leur avenir en Europe în care a descris soiurile studiate propunând împărțirea lor în 3 categorii:

- nevătămate (neatacate de filoxeră);

- rezistente;

- sensibile.

După încheierea vizitei în America s-au adus mari cantități de butași care să fie folosiți ca portaltoi. Ulterior s-au făcut comenzi  de butași obținuți prin hibridări interspecifice  pentru producerea de struguri din categoria denumită ulterior hibrizi direct producători. 

Prima generație. Hibrizi vechi americani (americano-americani)

Dintre speciile existente pe continentul american, Vitis aestivalis, Vitis rupestris și Vitis riparia au o rezistență ridicată la filoxeră în timp ce Vitis labrusca are o rezistență relativ slabă. La noi în țară primele importuri de vițe americane s-au făcut în anii 1888-1889. Cei mai cunoscuți la noi sunt:

Herbemont = Vitis aestivalis x Vitis cinerea, 1790,

Jacquez = Vitis aestivalis x Vitis vinifera, 1800,

Isabela = Vitis labrusca x Meslier petits, înainte de 1816,

Clinton = Vitis riparia x Vitis labrusca, 1819,

Delaware = (Vitis labrusca x Vitis aestivaalis) x Vitis vinifera, 1849

Othello = Clinton x Schiava Grossa, 1859,

Noah = Taylor (Vitis riparia x Vitis labrusca x Vitis vinifera) x ? (fecundare liberă), 1869,

Lydia = Isabella (fecundare liberă), înainte de 1885,

Acești hibrizi se caracterizează prin următoarele:

- calitatea strugurilor și, implicit a vinurilor este îndoielnică;

- producțiade struguri este adesea mai mică cu 20-25% decât media soiurilor nobile;

- pulpa strugurilor este consistentă sau chiar mucilaginoasă determinând un randament scăzut în must;

- vinurile nu se pretează la învechire îndelungată;

- marea majoritatea a vinurilor au gust foxat;

- vinurile se îmbolnăvesc relativ ușor la bolile aerobe și anaerobe.

A doua generație. Hibrizi americano-europeni

Pentru a încerca să se elimine dezavantajele hibrizilor din prima generație amelioratorii europeni (în special francezi) i-au reîncrucișat cu soiuri nobile europene. Acestea sunt soiuri din încrucișări interspecifice și au fost obținute prima dată în Franța în perioada 1870-1880. Scopul declarat a fost de a combina rezistența soiurilor americane la bolile criptogamice și la filoxeră cu calitatea soiurilor europene. Din păcate, acestea nu rezistă la atacul filoxerei, iar calitatea strugurilor este departe de cea a soiurilor nobile.

Din această categorie fac parte hibrizii obținuți de Albert Seibel, Georges Couderc, François Baco, Marcien Lonis Terras și alții.

Cei mai cunoscuți hibrizi aduși la noi în țară sunt:

Baco noir = Folle blance x (Vitis riparia Grand Glabre x Vitis riparia), 1902

Maréchal Foch = Millardet et Grasset 101 O.P. x Goldriesling, 1911

Leon Millot = Millardet et Grasset 101 O.P. x Goldriesling, 1911

Ferdinand de Lesseps = Chasselas blanc x Isabella,

Rosette (Seibel 1000) = Munson x Vitis rupestris Scheele,

Seibel 1 = Jaeger 70 x Vitis vinifera,

Flot d'or = Bayard x Afuz Ali,

Rayon d'or = Seibel 405 x Aramon du Gard,

Plantet = Seibel 867 x Seibel 2524,

Terras 20 = Alicante Henri Bouschet x Vitis rupestris du Lot.

Altoirea

Cea mai eficientă metodă de a salva soiurile europene prefiloxerice a fost, însă, altoirea Vitis vinifera pe portaltoi rezistent la filoxeră. Metoda nu era nouă, ea fiind practicată încă din antichitate de către fenicieni, greci și romani.

Cel care a emis ideea refacerii viilor distruse de filoxeră prin altoire a fost Léo Laliman. Astfel, la Conferința națională a viticultorilor din 8-10 noiembrie 1869, acesta a menționat că vițele nobile din colecția sa au fost distruse de filoxeră, iar cele americane au rămas neafectate. El a sugerat să se altoiască vițele europene pe portaltoi american. Unora li s-a părut neverosimilă această metodă în condițiile în care filoxera a ajuns pe continentul european prin intermediul vițelor americane. Se mai afirma că altoitul nu poate fi o soluție deoarece nu duce la distrugerea parazitului. Nu chiar în ultimul rând, exista teama că prin altoire va scădea calitativ producția de struguri și, implicit, cea de vin.

Anul 1880 poate fi considerat anul de debut al perioadei de altoiri.

La început a apărut o problemă cu clorozarea  vițelor datorită neadaptării unor portaltoi americani la terenurile calcaroase. Problema s-a rezolvat parțial folosind Vitis monticola, redenumită ulterior Vitis berlandieri.  Aceasta avea o rezistență bună la calcarul din sol, la secetă la făinare și o bună afinitate la altoirea cu vițele europene. În schimb, procesul de înrădăcinare era dificil. Soluția Berlandieri x Riparia a fost găsită de pepinieristul Euryale Resseguier din Alenya (sudul Franței). În 1896, Sigmund Teleki a comandat semințe de la acesta din care mai târziu a obținut renumitele soiuri de portaltoi Teleki 8 B și Kober 5 BB.

În prezent, soiurile de viță-de-vie se împart în următoarele categorii:

- vițe portaltoi;

- vițe roditoare.

Cele din urmă se împart, la rândul lor în:

- soiuri nobile (europene) care provin exclusiv din Vitis vinifera;

- hibrizi direct producători (HDP) proveniți din specii americane încrucișate între ele și alții poveniți din încrucișarea cu Vitis vinifera;

- soiuri rezistente rezultate din încrucișări multiple ale HDP cu soiuri din Vitis vinifera care, din punct de vedere calitativ, sunt foarte apropiate de soiurile nobile și având rezistența preluată de la soiurile americane.

Soiurile rezistente

Munca amelioratorilor a continuat pentru găsire a unor soiuri cu rezistență biologică sporită dar care să aibe o calitate a strugurilor și implicit, a vinului rezultat, cât mai apropiată de cea a soiurilor nobile. În literatura de specialitate acestea se numesc soiuri rezistente, hibrizi înnobilați, hibrizi interspecifici sau, mai nou, soiuri PIWI (pilzwiderstandsfähigea rebsorten, acronimul german pentru soiuri de struguri rezistente la ciuperci).

Primele soiuri din această grupă au fost făcute de Casa Seyve-Villard, în Franța.

Cercetările în această direcție au fost amplificate după 1950. Soiurile sunt obținute din încrucișări multiple în care pot fi folosite chiar și soiuri asiatice. Ele sunt mai puțin sensibile la mană, făinare și putregaiul cenușiu nemaifiind nevoie să fie tratate precum soiurile clasice.

Inițial, aceste soiuri au fost interzise în țările cu tradiție viticolă (Franța, Spania, Italia). În schimb, în Elveția, Germania și Austria nu există restricții cu privire la cultivarea acestora.

Cele mai cunoscute soiuri străine din această categorie sunt Johanniter, Seyval blanc și Solaris (albe), respectiv Cabernet Jura, Monarch, Regent, Marechal Foch și Leon Millot. (roșu).

În țara noastră s-au obținut următoarele soiuri rezistente:

- soiuri de masă: Andrevit, Argessis, Auriu de Ștefănești, Mara, Oltean, Purpuriu;

- soiuri de vin: Brumăriu, Radames, Rosina, Rubin, Valeria, Vlad;

- soiuri mixte: Admira.

În concluzie, soiurile rezistente sunt la ora actuală soluția cea mai potrivită pentru înlocuirea vechilor hibrizi direct producători indiferent de ce generație ar fi ei.