Nu credeam că o să aloc vreodată mult timp pentru hibrizi, în general, și pentru Zaibăr, în special, dar prostiile pe care le-am citit în ultimele zile m-au determinat să trec la documentare și la clarificarea situației.
Dezbaterea asta, „ar trebui să privim zaibărul ca pe un vin obținut din hibrizi, fără prea mare valoare enologică, sau ca pe un bun cultural identitar oltenesc al ultimului secol și ceva?” e ca hârtia de turnesol care ne arată nivelul de cunoștințe și de educație a oamenilor din lumea vinului.
O să plec cu analiza de la începutul începutului.
Autorul dezbaterii face o confuzie destul de des întâlnită între vin și soi. Zaibărul nu este un vin, ci este un soi hibrid din care se face (și) vin, dacă depășește 8,5 % vol. alcool.
Soiul acesta nu este unul dacic (cum mai pretind unii) și nici (măcar) oltenesc, ci este un soi francez pe numele lui real, de buletin (sic!) Seibel 1. El a fost creat într-o perioadă efervescentă de ameliorare a soiurilor de către Albert Seibel un fost medic şi viticultor francez din satul Saint-Julien-du Serre, în departamentul Ardèche.
Un pic despre ameliorarea soiurilor de viță-de-vie.
Primele încrucișări în Europa au fost făcute în 1824 de către Louis Bouschet de Bernard în scopul obținerii unor soiuri noi din care să se obțină vinuri puternice și intens colorate. Începând cu anii 1840 pasionații au început să încrucișeze soiuri pentru a obține struguri de masă timpurii.
Pe continentul american soiurile din Vitis vinifera nu erau rezistente la boli motiv pentru care viticultorii și-au îndreptat atenția către soiurile sălbatice care erau rezistente la boli. Vânzarea strugurilor și a vinurilor din aceste soiuri a avut un mare succes.
În 1740 este identificat și valorificat soiul Alexandre, în 1801 soiul Catawba, în 1816 soiul Isabella, în 1819 soiul Clinton, soiul Delaware în 1829, soiul Cynthiana în 1830, soiul Concord în 1843. Succesul acestor soiuri a stârnit interesul europenilor care au călătorit în America de Nord, au studiat soiurile și au adus viță americană pentru a o planta în colecțiile lor.
Fără să-și dea seama, aceștia au adus cu ei și făinarea. În 1845 în Anglia, în 1847 în Franța, în 1851 în Spania, Italia, România.
În Europa amelioratorii au continuat să facă încrucișări intraspecifice, iar cei din Canada și SUA să selecteze soiurile rezistente la boli și la îngheț. Astfel, s-au obțin soiurile Othelo în 1859, Noah în 1869.
În 1854 a fost identificată și descrisă filoxera și, chiar dacă a fost declarată dăunătoare, cercetătorii europeni au continuat să importe material săditor american. În 1863 a început să se usuce misterios plantațiile europene, iar după cinci ani filoxera a fost identificată ca fiind vinovată de acest lucru. În România a fost identificată pentru prima dată în podgoria Dealu Mare.
Metodele de contracarare s-au dovedit ineficiente. Au apărut două tabere pentru salvarea viticulturii: „sulfuriștii” și „americaniștii”. Sulfuriștii pledau pentru sulfurare prin injectarea de sulfocarbonat de potasiu sau disulfură de carbon în sol. Tratamentul era eficient, dar dăunător pentru utilizator. Putea avea un impact negativ asupra calității strugurilor și a vinului. Foarte scump, trebuia repetat anual și nu putea decât să amâne inevitabilul. Americaniștii favorizau replantarea tuturor podgoriilor cu soiuri de struguri americane utilizate pentru struguri de vin sau ca portaltoi.
Soiurile americane s-au dovedit indispensabile în fața nevoii urgente de aprovizionare a consumatorilor cu vin. Profesori de agricultură, entomologi și alți specialiști, au călătorit în 1873 în SUA pentru a colecta viță de vie sălbatică sau cultivată rezistentă la filoxeră.
Cultivarea soiurilor Isabelle, Othelo, Noah și Jacquez, nealtoite, s-a răspândit rapid ele având avantajul de a fi și rezistente la făinare.
În 1870 s-au făcut primele încercări de altoire pe portaltoi, dar abia în 1872 s-a reușit altoirea cu viță europeană.
Cercetările ulterioare au arătat că soiurile Isabelle, Canada, Cynthiana și Noah nu sunt rezistente la filoxeră. Totuși, în 1870 este observată prima viță rezistentă la filoxeră, Vitis rupestris. În 1880 este selectată o specie de Vitis riparia rezistentă la filoxeră și din acest an se poate considera că începe producția de portaltoi în Franța.
Dar, de parcă făinarea și filoxera nu erau de-ajuns, în 1878 este semnalată pentru prima dată în Europa mana, iar în 1885 putregaiul negru. Mana fusese cunoscută în SUA încă din 1855, iar în 1883 a fost dezvoltat tratamentul cu zeamă bordeleză care a devinit antidotul atât pentru mană, cât și pentru putregaiul negru.
Confruntați cu atâtea probleme, specialiștii și-au propus să creeze hibridul ideal, rezistent, producător direct care să fie rezistent la filoxeră, dar și la bolile fungice de-atunci: mana, făinarea și putregaiul negru. 
Bineînțeles, să asigure o producție mare și struguri de înaltă calitate care să semene cât mai mult cu cei din Vitis vinifera. Vițele americane sufereau din cauza gustului foxat, motiv pentru care trebuia căutată o altă soluție. În perioada 1875-1914 foarte multe persoane din Franța s-au implicat în hibridizare. În regiunea Ardèche, patru locuitori din Aubenas s-au angajat în hibridizare: Eugène Contassot (1846-1922), Georges Couderc (1850-1928), Albert Seibel (1844-1936) și Pierre Chazalon. Philippe-Achile-Albert Seibel, scris câteodată și Seybel, președintele Sindicatului Agricol Regional din Aubenas, a început activitatea de hibridare în 1886 și a creat, cu o consecvență de neimaginat, 16.000 de hibrizi oferind spre vânzare peste 2.000 de soiuri diferite de struguri.
Soiul Seibel 1 a fost obținut din încrucișarea soiurilor Munson și Cinsault. Altfel spus, o încrucișare interspecifică între Vitis rupestris și Vitis vinifera. Analizele moleculare au arătat că, de fapt, părinții sunt Jaeger 70 și un soi din specia Vitis vinifera.
Prima apariție în țara noastră a acestui soi a fost la începutul anului 1899, dar vânzările au luat amploare din 1908. Sub numele de zaibăr este menționat un vin roșu în romanul Moș Belea, de Gheorghe Brăescu, în ziarul Universul publicat în 21 martie 1926. Cel puțin la început se pare că zaibăr ar fi avut înțelesul, la modul general, de vin din hibrizi.
Ca soi este menționat pentru prima dată în 2 iulie 1926 într-un anunț de licitație a unei proprietăți din… Ismail, Basarabia. Și multe anunțuri din această zonă menționează soiul sub acest nume făcându-mă să cred că originea acestui nume este în Basarabia, în special în zonele locuite de evrei. Alte anunțuri de licitație sunt în județele Râmnicu Sărat (zaibăr alb și negru),
Într-o conferință prezentată în publicația Dobrogea Jună din 8 decembrie 1926, liberalul C. Alimăneștianu critica plantarea în Dobrogea a soiurilor Terasă și Zaibăr.
A mai fost menționat sub acest nume în Caliacra, în Monitorul oficial din 11 noiembrie 1933.
Prima mențiune în Oltenia a acestui soi a fost în cadrul unei licitații care a avut loc în Dolj prezentată în Monitorul oficial în 17 ianuarie 1931.
În Cotidianul independent de Seară din 18 august 1936 zaibărul era „băutura ceia acră care ține loc de vin”.
În ziarul Frontul din 14 august 1938 se menționează că „În nicio provincie românească nu se consumă atâta țuică și atâta zaibăr ca în ținutul de peste Prut”.
Confirmarea o avem în revista Viața Basarabiei din 1 ianuarie 1939 în care se afirmă că „cei mai mulți din învățători, ca și revizorii, popii, ca și perceptorii, se țin de beție. Satul Caracurt e contaminat în întregime de această maladie, căci și copiii vin la școală cu sticle de vin (zaibăr) în loc de apă.”
La începutul comunismului referirile sunt mai dese în opere literare (poezii, romane, note de călătorie, schițe). Într-o sursă statistică se face referire la Zaibăr 1001, adică Seibel 1001. În consecință, avem ocazia de a constata că Zaibăr nu se referă doar la Seibel 1, ci și la alte soiuri create de Albert Seibel care au fost aduse în România.
De reținut și un alt înțeles al termenului. Zaibăr era copilul din perioada interbelică ce se așeza pe scocul fix din mină și împingea cărbunele cu picioarele, cu mâinile.
Impresia asta că Zaibărul este predominant în Oltenia a fost creată de publicistul Lucian Zatti care a pedalat pe acest subiect cam din 1964 de când a început să scrie în cotidianul Înainte al Comitetului Regional Oltenia al PCR.
De remarcat faptul că urmare a nevoii de aplicare a unor tratamente multiple, complexe care să protejeze vița-de-vie contra bolilor și dăunătorilor a existat o emulație atât printre specialiști, cât și printre amatori, de a obține prin încrucișări succesive soiuri de calitate, dar și cu rezistență ridicată.
Rezultate foarte bune au fost obținute începând cu anii 1930 de către Bertille Seyve și socrul lui, Victor Villard care au pus la dispoziția viticultorilor soiuri ce îndeplineau aceste condiții. Astfel, soiurile create de aceștia au o componentă majoritară de Vitis vinifera care asigură o calitate ridicată, și o componentă mică de alt Vitis care asigură rezistența la boli și dăunători. În zilele noastre componenta de Vitis vinifera este de peste 95%, iar cea care asigură rezistența este mai mică de 5%.
La final se pot trage câteva concluzii:
– soiul Zaibăr, adică Seibel 1, nu este nici soi dacic și nici soi românesc, ci este soi francez creat de Albert Seibel în 1886;
– cu o componentă de Vitis vinifera de doar 50%, Zaibăr este un soi de slabă calitate. Din păcate, deși restul de Vitis ar putea induce speranța că soiul ar avea vreo rezistență la filoxeră sau la boli, în realitate, rezistența este scăzută. În consecință, nu se poate reține la acest soi nici calitatea, nici rezistența.
– la vremea când a fost creat, 1886, în Europa apăruse deja făinarea (1845) și filoxera (1863), mana (1878) și putregaiul negru (1885), iar soiul nu avea rezistență la niciuna. Mai mult, din 1872 altoirea pe portaltoi era o metodă verificată de protecție a viilor contra filoxerei, iar din 1885 se aplica și la noi, astfel că, din punct de vedere economic, aducerea acestui soi în 1889 nu se mai justifica.
– soiul Zaibăr are în spațiul românesc legături mai vechi în Basarabia decât în Oltenia. În teorie, vechimea acestui soi în Oltenia este de doar 95 ani. Prea puțin la scara timpului pentru a considera că este un bun cultural de valorificat.
– notorietatea acestui soi în Oltenia este de dată recentă, circa 60 ani.
– în condițiile în care, pe de-o parte, nu doar acum, dar încă de la apariția lui era un soi slab calitativ, iar pe de altă parte, sunt atâtea soiuri cu-adevărat rezistente și mult mai valoroase calitativ, este hilar să fie considerat bun cultural identitar oltenesc. Produsul, în sine, este departe de a fi considerat bun. Este un eșec.